Jurnal

De anul trecut am descoperit fotografia pe film. Nu ca pe o modă și nici ca pe o întoarcere romantică spre trecut, ci ca pe o nevoie. Într-o eră în care tehnologia oferă mai mult decât putem duce și în care alergăm constant după specificații mai bune, senzori mai mari și imagini mai perfecte tehnic, eu m-am trezit atras de opusul perfecțiunii. De imperfect. De răbdare. De incertitudine.

Fotografia pe film m-a încetinit.

M-a făcut mai atent la fiecare cadru, mai prezent în fiecare moment. Când fotografiez pe film, nu mai există „hai să mai fac una, sigur iese”. Există o singură șansă, un singur gest, o singură decizie. Și am observat ceva ciudat: amintirea momentului în care am făcut fotografia este mult mai clară decât fotografia în sine. Mai sharp. Mai vivid. Mai vie.

E ca și cum am schimbat performanța aparaturii moderne pe performanța trăirii. Nu știu dacă are sens spus așa. Dar pentru mine exact așa se simte.

Am învățat să am mai multă încredere în mine. Să mă întorc la bază. Să accept că nu controlez totul. Să am răbdare. Să mă bucur de proces. Să accept că rezultatul nu este garantat.

Și, fără să îmi dau seama, fotografia a început să semene cu viața mea din ultimul an.

Pasiunea asta mă face să mă dau jos din pat în zilele grele, după tratament, când corpul meu ar prefera să rămână nemișcat. Îmi dă răbdare când sunt în spital. Mă învață să trăiesc cu incertitudinea. Să am încredere în lucruri pe care nu le pot controla. În mine. În medici. În timp.

Fac greșeli. Multe.

Încadrez prost. Fotografiile sunt strâmbe. Expun pentru ce nu trebuie. Apăs butoane din greșeală. Uit că am film în aparat și îl distrug când îl deschid. Ratez focusul. Pierd momente.

Și, de fiecare dată, greșelile astea îmi aduc două lucruri în același timp: un zâmbet și o palmă peste față. O combinație perfectă între bucurie și umilință. Îmi amintesc că sunt încă în proces. Că nu sunt perfect. Că încă învăț.
Și, cumva, asta mă liniștește.

Pentru că îmi dau seama că nu trebuie să fie totul perfect ca să fie valoros.

Astăzi nu mă opresc.

Ies din nou afară. Cu aparatul la gât. Cu corpul obosit, dar cu mintea vie. Ies să caut lumină. Ies să fac amintiri. Ies să adun lucruri pe care să le iau cu mine la următorul tratament. Să le pun, metaforic, pe rană. Să mă vindece puțin mai repede.

Pentru că, la finalul zilei, visul meu nu este să fac fotografii perfecte.