Fotografia, ceața și dimineața în care m-am simțit din nou viu

Jurnal din Milano — despre durere, vindecare și prima ieșire la fotografiat după spital

Ieri m-am trezit la 6 dimineața. Nu pentru că aș fi devenit o persoană matinală și nici pentru că aveam vreun plan. M-am trezit din cauza durerilor.

Este un tip de trezire care nu vine cu energie sau entuziasm. Vine cu acceptare. Corpul meu are propriul lui ritm acum, dictat de tratament, recuperare și lupta pe care o duc.

M-am dat jos din pat și am început ritualul care a devenit noua mea normalitate: apă, ceva de mâncare, pastilele și cafeaua. Cafeaua este, poate, singurul lucru care nu s-a schimbat. Încă are gustul vieții de dinainte.

Ceața din Milano

Când m-am uitat pe fereastră, primul gând a fost că nu văd bine. La figurat. Apoi am realizat că nici la propriu nu vedeam mare lucru.

Milano era acoperit de o ceață densă. Clădirile dispăreau în alb, strada era liniștită, iar lumea părea suspendată undeva între vis și realitate.

Am rămas câteva minute nemișcat, cu cafeaua în mână, privind ceața.

Și ceva în mine a spus: ieși.

Nu era logic. Nu era planificat. Dar era necesar.

Mi-am luat aparatul foto pe film. Apoi pe cel digital. Și am ieșit.

Prima ieșire la fotografiat după cancer

Nu a fost o ieșire obișnuită.

Aveam încă dureri de cap. Greața era acolo, ca în fiecare dimineață. Uneori glumesc și spun că simptomele sunt atât de constante încât parcă aș fi gravid.

Dar am continuat să merg.

Străzile erau goale. Liniștea era profundă. Milano părea alt oraș. Sau poate eram eu alt om.

Fotografia mi-a salvat viața înainte. Și în dimineața aceea, am simțit din nou de ce.

Am început să fotografiez instinctiv. Lumina difuză. Siluetele pierdute în ceață. Detaliile pe care altădată le-aș fi ignorat.

Ceața din exterior și ceața din interior

Ceața aceea m-a făcut să mă gândesc la tata.

La lucrurile pe care nu am apucat să i le spun. La conversațiile care nu vor mai exista. La numărul lui de telefon salvat încă la favorite.

Și la viitor.

Viitorul, în acest moment, arată exact ca dimineața aceea din Milano.

În ceață.

Nu vezi departe. Nu știi exact unde mergi. Nu ai certitudini.

Dar continui să mergi.

Au fost momente în care m-am gândit că poate nu e sigur să mă îndepărtez prea mult. Nu mă simțeam complet bine. Nu era nimeni în jur.

Dar am continuat.

Pentru prima dată după mult timp, nu m-am simțit pacient.

M-am simțit fotograf.

Fotografia ca formă de vindecare

Fotografiile pe care le-am făcut sunt simple.

Nu sunt spectaculoase.

Dar pentru mine sunt una dintre cele mai importante serii pe care le-am fotografiat vreodată.

Pentru că reprezintă ceva mai mult decât imagini.

Reprezintă întoarcerea mea.

Reprezintă dovada că sunt încă aici.

Reprezintă dovada că viața continuă, chiar și după spital, chiar și după durere, chiar și prin incertitudine.

În dimineața aceea, în ceața din Milano, nu am găsit răspunsuri.

Dar am găsit ceva mai important.

Am găsit drumul înapoi către mine.

Și am continuat să merg.

Chiar și prin ceață.

Susține această călătorie

Tratamentul, transplantul și recuperarea implică costuri enorme pe care nu le putem susține singuri.

Dacă dorești să ajuți:

ING: RO66INGB0000999914550402

BCR EUR: RO46 RNCB 0723 1281 1762 0002

BCR LEI: RO73 RNCB 0723 1281 1762 0001

Revolut: RO81 REVO 0000 1501 9664 1101

Revolut link:

https://revolut.me/lazaralin

Mențiune: Donație transplant măduvă