Jurnal – Despre contradicții

Jurnal – Despre contradicții

Am trăit mare parte din viața mea într-o contradicție constantă. Între ce ar fi corect să fac și ce îmi doream, cu adevărat, să fac.

Sună ciudat spus așa, pentru că în mod normal cele două ar trebui să coincidă. Dar nu coincid. Sau, cel puțin, la mine nu au coincis niciodată.

Pentru mine, „corect” ar fi fost să reconstruiesc casa bătrânească în care locuia tata. Să îi ofer un venit lunar. Să îi creez un trai mai bun în ultimii lui ani. Să întorc, într-un fel, tot ce mi-a oferit el mie. Era datoria mea morală. Era forma mea de recunoștință.

În același timp, îmi doream altceva.

Îmi doream să nu mai plătesc chirie în București. Îmi doream ceva al meu. Îmi doream să fac un împrumut, să cumpăr un loc care să fie al meu, care într-o zi să îmi ofere siguranță. Poate o chirie. Poate o investiție. Poate doar liniștea că am construit ceva stabil într-o viață care nu a fost niciodată stabilă.

Oricare dintre variante ar fi fost aleasă, soluția era simplă în teorie: trebuia să câștig mai mult și să cheltuiesc mai puțin.

Simplu. Dar imposibil, atunci când tu nu crezi că valorezi suficient.

Am trăit mult timp cu sindromul impostorului. Cu senzația constantă că am ajuns undeva din greșeală. Că nu merit. Că la un moment dat cineva va descoperi că nu sunt suficient de bun.

Apoi mai era o contradicție. Poate cea mai dureroasă.

Între a face ceea ce iubesc și a fi angajat într-un loc care arăta bine pe hârtie, cu un titlu pompos, într-o companie mare, respectată. Un vis care nu era visul meu, dar care ar fi trebuit să fie.

Am crezut că mai am timp.

Zece ani. Poate cincisprezece.

Suficient cât să rezolv totul. Suficient cât să aleg, la momentul potrivit, viața pe care mi-o doresc cu adevărat.

Dar în 2023 a venit răspunsul.

Cancer limfatic stadiul 3

Cuvântul ăsta nu vine niciodată singur. Vine cu un trecut pe care nu îl mai poți schimba și cu un viitor care nu mai e garantat.

În același timp, mergeam cu tata prin spitale, încercând să înțelegem ce se întâmplă și cu el.

La un moment dat, drumurile noastre s-au despărțit.

Nu pentru că am vrut.

Pentru că a trebuit.

A trebuit să mă ocup de mine. De tratament. De supraviețuire.

Chimioterapia nu afectează doar corpul. Afectează mintea. Există un moment în care depresia nu mai este o emoție, ci o reacție chimică. Nu e tristețe. Nu e frică. E un gol controlat medical. Ești supravegheat nu pentru că vrei să faci ceva rău, ci pentru că ai putea.

Mi-am revenit.

Sau cel puțin așa am crezut.

M-am întors la muncă. Într-un loc nou, dar în același timp identic cu cel vechi. Aceeași contradicție, doar cu alt nume.

Am vrut să reluăm analizele tatalui meu.

Dar a refuzat.

Sau a amânat.

Sau s-a ascuns.

Cred că, într-un fel, pentru el răul devenise normalitate. Și mai cred că se învinovățea. Că nu putea face nimic pentru mine. Așa sunt părinții. Poartă lucruri care nu le aparțin.

Acesta este un exemplu despre greul ales.

Pentru că în viață, greul nu poate fi evitat. Doar amânat.

Și contează enorm când îl alegi.

Înainte.

Sau după ce te alege el pe tine.

2025 a venit cu răspunsuri.

Pe rând.

Până la final.

31 decembrie 2025.

Ziua în care totul s-a schimbat.